Vin cu căruţe pline de haine second-hand, mobilă, haine noi la preţuri mici, tot felul de dulciuri, obiecte şi costume tradiţionale romani făcute manual şi multe multe alte sortimente de obiecte destinate comerţului. Multă vâlvă prin jur, oameni care ţipau, se agitau, negociau. Mulţi dintre ei ne-au recunoscut pentru că fusesem cu o seară înainte să-i vizităm în Comăneşti.

Am plecat din târg cu multe mici amintiri din Moldova şi ne-am îndreptat spre Primăria din Dărmăneşti unde am aşteptat să vorbim cu primarul Spiridon Constantin.

În Dărmăneşti sunt trei comunităţi de romi : Plopu, Valea Uzului şi strada Vadului. Potrivit recensământului din 2002 în comună există 1200 de romi, neoficial în jur de 1400-1500 din totalul de 14 000 de locuitori.

Comunitatea din Valea Uzului este aşezată pe malul Trotuşului motiv pentru care au existat multe inundaţii în zonă. Acolo locuiesc romi căldărari. Din cate ne spune domnul Spiridon aceştia au o şcoala numai a lor dar abandonul şcolar este foarte mare:80% până în clasa a 4-a. Situaţia s-a mai îmbunătăţit de când Amarre Romentza oferă o bursă de 100 de lei pentru fiecare copil care frecventează zilnic şcoala.

“Ei sunt seminomazi, căldărarii. Strâng fier vechi, îl valorifică, fac un ban. Fac fel de fel de cazane, făraşe, io ştiu… Îi găsim în zona Moldovei, mai pleacă 2-3 luni, vin din nou.”

Primăria are un program finanţat de Fondul Român de Dezvoltare Socială “Un drum nou, o viaţă mai bună!” prin care a reuşit să pietruiască drumul principal care face accesul între centrul Dărmăneştiului şi cartierul Valea Uzului.

Un lucru bun care s-a întâmplat cu aceşti oameni este faptul că s-au contruit biserici penticostale în zonă şi că aceasta religie îi învaţă să nu fure, să nu înjure, să nu judece, să nu consume alcool.

Am plecat de la primar însoţiţi de domnul inginer Sorin, din partea Primăriei.,. Prima oprire a fost în Plopu.

Aici în urma cu 4 ani au fost inundaţii, casele au fost mutate pe un teren mai sigur din punctul de vedere al autorităţilor dar nu şi din perspectiva sătenilor, căci acum nu mai sunt doar lăngă o apă, ci între două: pârâul care i-a inundat prima dată şi Trotuş. Drumul pana acolo pare rupt din cărţile lui Sadoveanu, case cu garduri mari, tradiţionale, cu porţi frumoase, copaci de jur împrejur, multă umbră.

Autocarul s-a oprit în faţa unei potecuţe înguste. De acolo se opreau casele iar drumul îngust continua printre copacii plecaţi şi multe buruieni, la un platou întins, pe malul râului Trotuş.

Erau 11 case aliniate una lângă alta, colorate, cu garduri din lemn, în stânga lângă râu câţiva oameni făceau un foc, pe garduri mai ceva ca pisicile stăteau copii cocoţaţi iar oamenii văzându-ne cum ne apropiem au început să iasă pe rând din gospodării.

Ne-a intâmpinat doamna Măndiţa, ea era liderul comunităţii din Plopu. Muncise toată viaţa ca femeie de serviciu în şcoala din Dărmăneşti. Măndiţa detinea terenul care fusese inundat in 2005, acolo erau construite cele 11 case. Dupa inundaţii ea s-a străduit să obţină alt teren. Din pacate aici este şi mai rau căci malul râului nu este bine consolidat. “Stăm cu frică de cate ori plouă!”.

“Băieţii muncesc în târg, stăm potrivit cu banii”. Pentru a ridica cele 11 case au făcut împrumut la bancă, deşi primaria le-a asigurat materialele, ei au trebuit să plătească nişte oameni care să ridice casele.

Alexandra Florina are cinci ani si e la grădiniţă: “Eu mă joc cu ţigănci, românii ne arată limba. Doamna când ii vede zice că le dă cu limbă-n cap. E foarte bună doamna educatoare.” “Io când o sa fiu mare o să fiu doctoriţă!”.

Am intrat într-o curte unde doi oameni lucrau de zor la o fântână. Aici locuia Patricia în vârstă de 1 an şi 5 luni. Mama ei are 16 ani, “am fost până-ntr-a 5 a, mi-o plăcut.”

Casele erau majoritatea curate, decorate în felurite moduri, cât mai colorat posibil. Copii se jucau pe pajişte printre ziarişti iar din când în când dispărea câte unul, luat de mama lui în casa şi revenea în câteva minute îmbrăcat frumos şi curat.

Urmatoarea oprire a fost în Valea Uzului, cartierul Căldărarilor. Bulibaşa lor tocmai murise de curând şi rămăseseră fără lider. Am intrat în prima curte de la strada. Aici casele aveau scoase perne şi plăpumi înflorate pe fereastră iar prin crăpătura uşilor se vedeau cele mai deosebite decoraţiuni pe care le-am văzut vreodată într-o casă, toate lucrate de mână. Fetele de aici aveau toate câte un copil-doi, care zburdau prin curte. Era o familie numeroasă şi una dintre cele mai înstărite din sat. “Vindem la Iaşi cazane cu 4-5 milioane unu., Nicovala şi ciocanul, ăsta-i atelierul nostru.”

Am înaintat printre case, pe drumurile înguste,însoţiţi de un grup imens de copii. Aşa am aflat că nu prea se face şcoală la ei. Bagrini, unul dintre ei, mi-a mărturisit că “Profesorii se duc la o ţigară, la un păhărel şi pe noi ne lasă amestecaţi acolo la grămadă, ce şcoală-i asta?” “Numai românii ştiu carte!”.

Problema cea mai mare din sat este apa potabilă, fântânile sunt majoritatea murdare sau secate şi oamenii îşi doresc apă curentă “Nu vrem bani, vrem apă”. Din păcate casele fiind amestecate, străzile înguste, este greu să tragi o conductă de apă pentru tot satul.
Multe case aveau lemne bătute-n geam. Copii ne-au spus că sunt casele unor oameni care au plecat. Fac asta frecvent, pleacă pentru a face comerţ şi se mai întorc peste 2-3 luni.

Drumuri din ce în ce mai intortochiate ne conduceau pe lângă curţi în care femeile găteau la ceaun, câte un ceaun imens pentru toată familia.

Odată ce au găsit în noi, grupul de jurnalisti, bunavoinţa unei urechi care sa îi asculte, nu mai terminau să-şi expună problemele, care sunt într-adevăr reale şi grave. Am reuşit să întocmim împreună, căci o parte nu ştiau să le scrie singuri, o serie de cereri către primărie, pentru buletin, racordare la curentul electric, autorizaţie de meşteşugar, prin intermediul cărora sperăm că se vor rezolva o parte dnitre ele.

Mă simţeam intrată într-o lume pe care nu sunt capabilă să o înţeleg şi deşi priveam şi mă minunam de tot ce era în jurul meu, am realizat că universul lor nu este atât de tragic precum părea. Ei merg mai departe şi viata lor interesantă, colorată şi plină de veselia copiilor nu are cum să degenereze vreodată în rutină.

Următoarea comunitate a fost cea din Strada Vadului. Aici era mai bine.Lumea prietenoasă, copiii cuminţi care mergeau zilnic la şcoală, curăţenie. O parte din ei aveau parinţi plecaţi în Italia sau în Israel, la lucru, prntru a trimite bani acasă.

Din păcate în Dărmăneşti există aceeaşi problemă pe care am sesizat-o şi în Comăneşti, nu există locuri de muncă şi dacă există ori sunt prost plătite ori nu ajung pentru toată lumea. “Mai bine plecăm în Italia, nimeni nu pleacă de bine, domnişoară, nimeni!”

Bianca şi Iuliana mă priveau dintr-un colţ zâmbind, ele sunt în clasa a 4-a amândouă: “Nu ne-a supărat niciodată nici un român la şcoală.” “Sunt doar a 3 a dar vreau să termin!”

Ionuţ este român şi locuieşte în apropiere. Toţi prietenii lui de la şcoală sunt romi şi locuiesc aici pe stradă.

Valentin este însă copilul cu un caz mai special, mama lui ţipa în mijlocul străzii că ei nu mai au jumătate din casă, că primaria nu vrea să le repare acoperişul, că ea locuieşte cu 3 copii şi soţul într-o cameră. Casa cu pricina era exact în faţa mea, avea într-adevăr acoperişul pe jumătate ars. Valentin stătea cu privirea în pământ şi încerca să nu o asculte pe mama lui. Îi era ruşine. “Cum a fost când ţi-a ars casa, aţi pierdut multe?” ”Da, mie mi-au ars toate caietele şi cărţile de şcoală şi nu am mai putut să învăţ la fel de bine ca înainte.”, mi-a raspuns el necăjit. Fetele mi-au şoptit că tatăl lui Valentin este beţiv şi că îi bate, ele îl scot pe băiat afară din casă tot timpul, îl mai iau prin casele lor, numai să se ducă cât mai rar acasă.

Toti copii de pe această stradă îşi doresc să ajungă într-o zi cu treabă în capitală. Mi-au enumerat parcurile şi obiectivele turistice bucureştene pe care le văzuseră. Mi-au dat speranţă momentele petrecute cu ei.

Încă o zi a trecut parcă pe nesimţite şi noaptea ne-a obligat să ne retragem. Toţi eram conştienţi că realitatea noastră nu coincide cu realitatea lor şi că acest mare crater dintre cele două lumi va fi greu de umplut.

Povestea a început în anul 2005 când au fost inundaţii în Gura Văii. Romii aveau casele amplasate ilegal pe terasa inferioară a râului şi astfel au fost distruse de forţa apelor. Primarul a accesat nişte fonduri pe baza unui proiect în care micul sat ce urma sa fie construit pentru sinistraţi ar fi fost unul cu adevărat de vis. Aveau case noi şi frumoase, fiecare familie cu propria casa. Urma să aibe o şcoală, un cabinet medical, magazine, un bar. Singura problemă este că romii au fost amplasati la Rotunda, un loc care se află la o altitudine de mai mult de 1000 de metri, la 25 de km departare de zona locuita.

Peisajul din vârful dealului era cu adevarat dezolant. Chiar şi acum în prag de toamna, vântul anuţa venirea iarnii iar vegetaţia semăna cu cea de pe platourile montane. 200 de case goale, acum, în mare parte fără uşi şi geamuri, aranjate pe un vârf de munte, în jur numai văi şi cer albastru. Romii au plecat de aici în 2008 şi s-au mutat în Rădana. Aceste două sate sunt în comune diferite, prin urmare şi cei din administraţie care se ocupă de ei, diferă.

Prima oprire a fost la primaria din Ştefan cel Mare de unde domnul inginer Mihalache ne-a însoţit până în Rădana. “Sunt destui în comunitate, sunt veniţi de la Gura Văii dar s-au mai strecurat şi alţii.”

Majoritatea din comunitate au acte, au cumpărat terenurile pe care au case. Unii au venit direct cu materiale, alţii le-au construit din chirpici. Şcoala este la 3 km dar copii au un autobuz care îi duce şi îi aduce zilnic.

Din 2007/2008 cei aproximativ 1000 de romi din Rădana traiesc o drama, nu au nici electriciate nici apă curenta. Nu au fântână şi sunt nevoiţi să meargă 8 km cu căruţa pentru a lua apă din râu iar seara stau cu toţii la lumânare. Cei mai norocoşi dintre ei au generatoare, însă aceştia sunt foarte puţini.

Construcţia unei fântâni în această zonă ar necesita mult efort şi bani, pânza freatică este mai jos de 40 de metri, în plus, una singură nu ar face niciodată faţă nevoilor zilnice.

Numai un cal bea în jur de 20- 40 găleţi de apă zilnic.

Domnul Mihalache ştie de această problemă, proiectul este depus de primărie înca de un an şi asteaptă aprobări. Odată ce primesc banii pot începe demersurile.

Romii de aici trăiesc de pe urma combinatelor din zonă, duc acolo fier vechi primind în schimb bani, alţii lucrează pentru primărie, îngrijind spaţiul public.

Marian Munteanu, un baiat de 16 ani, a fost desemnat de bulibaşa pentru a ne însoţi la Rotunda; toţi romii din Rădana au venit de acolo şi din câte spuneau sătenii, acolo nu a mai rămas nimeni.

Am ajuns în vârf de munte şi m-a găsit acea privelişte dezolantă. Prin împrejurimi am descoperit un domn cioban, Viorel Bogea, care ne-a spus legenda locului. O parte din săteni spun că aici, pe vremuri, terenul aparţinea primarului iar acesta l-a vândut Primăriei pentru a fi utilizat în cadrul proiectului în care s-au construit casele romilor. Primarul este cioban, are stână în apropiere de Rotunda şi astfel că prin intermediul acestui proiect el a consolidat drumul înspre stâna personală şi a primit o sumă frumoasă pentru teren. Nu am reuşit însă să verificăm această informaţie , căci nu am avut acces la dosare în primărie, şi povestea asta a rămas încă la nivel de zvon, urmând să investigăm mai departe, odată ajunşi în Bucureşti.Ce este însă sigur e că acest teren e foarte departe de sat, şi odata mutaţi aici romii erau separaţi de tot de comunitate şi români.

Am dorit să ne întâlnim cu domnul primar din Gura Văii, Vasile Pascu, pentru a afla mai multe. Deşi întâlnirea cu dumnealui era stabilită de mai bine de o săptămână ne-a dus cu zăhărelul, ba ca e plecat în Bucureşti, ba că totuşi e la Focşani dar că e drumul stricat, ba că vine într-o oră ca apoi să ne spună că dacă vrem să vorbim cu el să îl aşteptăm până a doua zi dimineaţă.

Văzându-se prins la înghesuială de un grup de jurnalişti înarmaţi cu microfoane şi camere de filmat, a început să bâlbâie nişte informaţii evazive. Că nu au găsit alt loc pentru că nu era nicăieri spaţiu destul de mare, terenul era al primăriei, primarul nu are stână în zonă. El in general nu ştie nimic, pe vremea aceea era doar consilier, după părerea lui era bine pentru ei acolo, urmau să primească şi apă curentă. Deşi dispensarul nu era aprovizionat, exista un doctor care urca săptămânal, deşi şcoala nu avea curent şi apă, existau cadre didactice care ajungeau zilnic până în Rotunda.

Spre finalul discuţiei am cerut să vedem proiectul şi urmează ca în urmatoarele zile să aflăm mai multe informaţii despre acest caz.

Contractul de cesiune pe acele case avea o clauză, în cazul în care casele sunt vandalizate acestea trec din nou în patronajul primăriei. În cazul în care romii din Rotunda ar fi ştiut această informatie ar fi putut să plece, lăsând casele intacte şi încuiate iar in decurs de 5 ani acestea deveneau ale lor, ei în schimb au plecat cu tot ce au putut lua şi acum se judecă în continuare cu primăria pe acest motiv. Marea majoritate a caselor au fost deja inchiriate către alţii, cu 500 de lei/an, în urma unor licitaţii în plic închis.

Am obţinut şi numărul de telefon al doamnei Ciocan Monica, învăţătoarea din Rotunda. Ea a fost suficient de drăguţă pentru a ne primi în grădina casei şi pentru a ne povesti ce s-a întâmplat în decursul anului 2007-2008. La începutul anului şcolar erau înscrişi 100 de copii ca în iunie să rămână numai 18 care mai veneau la şcoală, restul plecaseră din Rotunda. Şcoala nu avea curent, nimeni nu a avut niciodata curent, cât a fost ea acolo.

Vara exista un autobuz care îi ducea pe profesori până sus. Oamenii din Rotunda primeau apă zilnic de la o maşină de pompieri.

Iarna însă, maşina de deszăpezit nu putea să urce până sus, profesorii veneau zilnic pe jos din localitate cu cornul şi laptele pentru copii în geantă,câţiva kilometri buni de mers pe jos. Nici maşina de pompieri nu ajungea şi oamenii erau nevoiţi să topească zăpada pentru a avea apă.

Doamna Monica era răspunzătoare pentru şcoală, ne-a povestit că atunci când au avut o inspecţie de la minister, s-au racordat ilegal la curent ca să aibă şi ei măcar atunci lumină. Stâlpii existau, exista şi generator dar casele şi şcoala nu erau racordate la electricitate.

Ne-a mărturisit că nu avea probleme cu ei la şcoală, erau copii buni, voiau cu toţii să inveţe să scrie şi să citească. Nici atunci când erau la Gura Văii nu făceau probleme, uneori mai furau porumb sau lucernă dar alte incidente nu au existat.

După această ultimă zi, am plecat intrigaţi spre Bucureşti, ne doream desigur să ştim adevarata poveste care s-a petrecut în urma inundaţilor din 2005 dar simţeam cu toţii că adevărul este undeva la mijloc şi că posibil va dura o perioda până când o mică bucăţică va ieşi la iveală. Până atunci, peste 1000 de oameni traiesc în mizerie şi întuneric, deşi Guvernul a alocat foarte mulţi bani pentru a le construi case noi şi trainice, în care însă acum bate vântul.